blogs.fr: Blog multimédia 100% facile et gratuit

danstarcu

Blog multimédia 100% facile et gratuit

 

BLOGS

Ecrivain Roumain, de l' UE. Plus de 20 livres publies en Roumain, Francais et Anglais.

Blog dans la catégorie :
Art

 

Statistiques

 




Signaler un contenu illicite

 

danstarcu

Dan Starcu, livres SF, historiques et B.D.

Le 17/06/2010

Dessins de D. Starcu

 

Dan Starcu

Il  est un ecrivain et un peintre de la Roumanie, UE. Ses romans SF ou historiques ('Le royaume de la montagne', 'Exile de l'Univers', 'Les Chevaliers de l'Ordre Galactique', 'La porte des invasions', 'Le disque mysterieux', 'Notre docteur, les plantes' etc.) ont ete publies en Roumain et on peut apprendre en plus sur eux  sur ce blog ou a www.openlibrary.org , www.bar.acad.ro , loc.gov , www.bibnat.ro, www.hasdeu.md, www.bcu-iasi.ro , google.fr . Quelqu;uns de ses dessins et ses livres sont poses a cote de ce texte. Pour lui transmettre vos messages vous pouvez utiliser ce blog (contact);ou le telephone 0040236430261, 0040723246434. Pour confirmer la reception de vos messages, je vais repondre sur ce blog a tous vos messages recus a ce email (a moins que vous le desiriez autrement).

 

REFERINTE CRITICE

Le 04/05/2013

Revista START SPRE 2001, nr. 1-2, 1994 Referinte critice pt romanul  INTEMEIEREA, Cuv. Romanesc, 1992

Revista START SPRE 2001, nr. 1-2, 1994
Revista START SPRE 2001, nr. 1-2, 1994 

Ioan Toderiță – Revelația și relevanța textului literar (79)

DAN STARCU

Motto: Detaliu este un amănunt al esenţei cognitive. El areo singură componentă artistică: conturul stărilor afective, „greu”contur conturabile.    (T.I.)

Născut la 7 septembrie, 1959, Bucureşti; A absolvit mai multe facultăţi şi instituţii de învăţământ superior: Facultatea de Aviaţie, Institutul Internaţional de Limbă Engleză, Colegiul Universitar de Informatică – Dunărea de Jos;

  • · A debutat, în 1988, cu versuri, în revista Amfiteatru (la rubric poetei Constanţa Buzea);
  • · În 1990, debut în proză: povestiri şi nuvele, în revistele Atlantida, Partener, iar în 1991, prin romanul istoric „Întemeierea
  • · A publicat: „Exilat din Univers”, Ed. Alma, 1993, „Cavalerii Ordinului Galactic”, Ed. Albatros, 1995; „Istoria Pirateriei”, Ed. Coresi, 1996; „Limba engleză prin texte”, Ed. Niculescu, 1996;Secretul piramidei”, Ed. Alma, 1993; „Attractive English”, Editura Z 2000, 1998.Director, în 1991, al Editurii Porto-Franco, Galaţi, iar în 1995, al Editurii Coresi, Bucureşti.

Proză scrisă pe muchia subţire dintre document istoric şi interpretarea lui afectivă. Multă dragoste de natură, de plai românesc, în timp despletită, în dacic, romanic, în peisajii lirice. Iată un fragment cu iz de document istoric: în secolul al IV-lea, asupra Europei se întindea umbra acvilei romane, iar în codrii Carpaţilor şi pe malurile neîmblânzite ale Dunării răsunau încă urletele lupilor daci, după mai mult de două secole de la înfrângerea marelui lor rege Decebal şi căderea Sarmisegetuzei în stăpânirea imperiului. Deşi legiunile (romane?) dominau Occidentul şi Orientul, din Ioan Toderiță – Revelația și relevanța textului literar (79)îndepărtatele Spania şi Britania până în Egipt şi Persia, ţinând în lanţuri Grecia, Macedonia, Tracia, Moesia, Germania, Fenicia, Mesopotamia, Palestina, Siria, Libia, pacea era tulburată de neamurile războinice coborâte din nord… de vizigoţi, de ostrogoţi, taifali, vandali…

Iz dens, în care ni se precizează prăbuşirea posibilă a imperiului bicefalic… din temelii prin cumplita invazie a hunilor. Huni care trebuiau să treacă prin Dacia-adevărată Poartă a invaziilor.

Poarta invaziilor numindu-se şi fragmentul prezentat de scriitorul Dan Starcu în Antologie. Şi anume, partea întâi, Comoara victoalilor.

Desprins de document istoric, de tăişul lui oţelit, Dan Starcu îşi dezvoltă îndrăgostirea de ţinut dacic, scenic, cu paşi metodici bine cumpăniţi, ca în scenarii de film în care ponderea peisajului – plan secund, e risipită în dinamica, cinetica personajiilor – erou actant, în dialogurile ce sprijină confruntarea scenică – prim plan sângeros.

Totul în tempoul lirismului epatant, impresionant, descriptiv. Râul avea ape repezi şi înspumate, dar de îndată ce cotea şi ieşea în câmp deschis se liniştea… Prin ceaţă răzbăteau contururile unor stejari (planuri-perspectivă, scenarii naturale – plan secund). Nechezatul unui cal răzbătu în liniştea începutului de zi (efect sonor). Armăsarul negru şi ud de rouă, bătu sălbatec din copită (începutul primului plan…) – Linişte Zal! Se auzi un glas bărbătesc, cu o rezonanţă plăcută, tinerească. (Monolog necesar, de asociere a armăsarului – impunătoare absorbţie a planurilor scenice, cu fiinţa eroului principal).

Monologarea, contribuie la tipizarea interioară a personajului principal Lexis. În exterior, el, arătând astfel: cu ochi mari şi sprâncene arcuite, barba scurtă îi acoperea o parte din chip, îi dădea un aer matur şi nobil (epitet excesiv, anacronic). Gura mică şi nasul mai puţin pronunţat… fruntea înaltă îi era acoperită, în parte, de plete răzleţe.

(Puţin să-i zicem, idealizată, înfăţişarea acestui dac: care mai degrabă avea sprâncene groase nearcuite, buze senzuale pe dinţi sănătoşi). Portretul, acceptat astfel, are însă prea multe ocupaţii biologice şi vânătoreşti înainte de o luptă. De o răzbunare a tatălui ucis, de aşteptare contemplativă, prea contemplativă, a lui Marus şi al grupului său – probabil perceptori romano-dacici, războinici romani, cei drept, de pedepsit pentru violenţa lor de cuceritori ai Daciei.

În intenţia de a-şi hrăni luptătorul dac pentru răzbunare, pentru o luptă grea, scriitorul Dan Starcu face risipă de imaginaţie, descriind ocupaţia de vânător a unui dac; vânător de iepuri, dar şi de urşi: cu iepurele hrănindu-l, cu blana de urs, învelindu-l şi…rănindu-l cu o rană lungă cât braţul stâng. Mai mult, încălecându-şi armăsarul, bidiviul, calul – cam toţi la fel, şi cei încălecaţi de aşteptaţi şi cel încălecat de Lexis.

Tot în grabă, unele detalii sunt grăbit descrise şi ne-bine-venite în ansamblul scenografic: Ceilalţi veneau destul de repede. Erau patru. Cel care-i conducea purta un coif lucitor şi o apără-toare metalică (?).

Călărea un bidiviu sur, viguros. Doi războinici, cu pieptare de alamă şi cu părul în vânt, veneau după el, iar ultimul, în cămaşă albă, purta suliţa în mână (care mână?) iar în spate era apărat de scutul său rotund.

Indefinită, această unitate războinică, cade în supra-eterogenitate. Nici subunitate a unei legiuni, nici hoardă etnic-eterogenă. Bine sunt alese, formulate, numele Marus (luptător), Lexis (înfăptuitorul de dreptate), Arht (aprigul-posibil).

Tot în exces imaginar, ori raţional-voit, cade scriitorul, înarmându-l pe Lexis cu toate armele pe care le aveau cei patru duşmani ai lui la un loc. Cam în felul înarmării unui cavaler medieval într-un turnir. Ca strategie chiar, lupta dacului împotriva romanului nu era frontală ci prin surprindere, nu la rădăcina unui pod ci în pădurea prin care ar fi trebuit să treacă vrăjmaşii dacului Lexis.

Dar scriitorul, prozatorul – în special – îşi asumă riscuri descriptive, analitice, semantice, proprii scopului final al descrierii. Al naraţiunii şi dinamizării ei spre izbâna dramaticului: veridic-relativ, concesiv, conex totuşi. Riscuri ce nu împietează decât în plan analitic, critic, expunerea sa epică.

Dan Starcu, sub această logică concesivă, scrie, trăieşte în scris (în mod cert nu din scris ) istoria unui popor inferior-moesic, dar mesianic prin sarificiul lui.

Ce cu mare dragoste de străbuni ne este înfăţişat (acest sacrificiu) de un cunoscător, de un eliberator de prejudecăţi naţionale şi naţionaliste, în Întemeierea.

Ca un pilot al aeronavelor – genuri literare, Dan Starcu, fraternizează cu scriitorii S.F. (Ordinul Galactic) cu piraţii fără istorie (Istoria pirateriei) ori cu faraonii timpului frumos călcat în peniţă (Secretul piramidei) cu limba engleză a argumentaţiei attractive (Attractive English) dovedindu-ne frăţia sa literar-artistică în contemporaneitate.

 



Citeste mai mult pe ScrieLiber.ro: http://scrieliber.ro/2012/08/16/ioan-toderita-revelatia-si-relevanta-textului-literar-79/#ixzz2SHtMMkMJ

Proză scrisă pe muchia subţire dintre document istoric şi interpretarea lui afectivă. Multă dragoste de natură, de plai românesc, în timp despletită, în dacic, romanic, în peisajii lirice. Iată un fragment cu iz de document istoric: în secolul al IV-lea, asupra Europei se întindea umbra acvilei romane, iar în codrii Carpaţilor şi pe malurile neîmblânzite ale Dunării răsunau încă urletele lupilor daci, după mai mult de două secole de la înfrângerea marelui lor rege Decebal şi căderea Sarmisegetuzei în stăpânirea imperiului. Deşi legiunile (romane?) dominau Occidentul şi Orientul, din îndepărtatele Spania şi Britania până în Egipt şi Persia, ţinând în lanţuri Grecia, Macedonia, Tracia, Moesia, Germania, Fenicia, Mesopotamia, Palestina, Siria, Libia, pacea era tulburată de neamurile războinice coborâte din nord… de vizigoţi, de ostrogoţi, taifali, vandali…

Iz dens, în care ni se precizează prăbuşirea posibilă a imperiului bicefalic… din temelii prin cumplita invazie a hunilor. Huni care trebuiau să treacă prin Dacia-adevărată Poartă a invaziilor.

Poarta invaziilor numindu-se şi fragmentul prezentat de scriitorul Dan Starcu în Antologie. Şi anume, partea întâi, Comoara victoalilor.

Desprins de document istoric, de tăişul lui oţelit, Dan Starcu îşi dezvoltă îndrăgostirea de ţinut dacic, scenic, cu paşi metodici bine cumpăniţi, ca în scenarii de film în care ponderea peisajului – plan secund, e risipită în dinamica, cinetica personajiilor – erou actant, în dialogurile ce sprijină confruntarea scenică – prim plan sângeros.

Totul în tempoul lirismului epatant, impresionant, descriptiv. Râul avea ape repezi şi înspumate, dar de îndată ce cotea şi ieşea în câmp deschis se liniştea… Prin ceaţă răzbăteau contururile unor stejari (planuri-perspectivă, scenarii naturale – plan secund). Nechezatul unui cal răzbătu în liniştea începutului de zi (efect sonor). Armăsarul negru şi ud de rouă, bătu sălbatec din copită (începutul primului plan…) – Linişte Zal! Se auzi un glas bărbătesc, cu o rezonanţă plăcută, tinerească. (Monolog necesar, de asociere a armăsarului – impunătoare absorbţie a planurilor scenice, cu fiinţa eroului principal).

Monologarea, contribuie la tipizarea interioară a personajului principal Lexis. În exterior, el, arătând astfel: cu ochi mari şi sprâncene arcuite, barba scurtă îi acoperea o parte din chip, îi dădea un aer matur şi nobil (epitet excesiv, anacronic). Gura mică şi nasul mai puţin pronunţat… fruntea înaltă îi era acoperită, în parte, de plete răzleţe.

(Puţin să-i zicem, idealizată, înfăţişarea acestui dac: care mai degrabă avea sprâncene groase nearcuite, buze senzuale pe dinţi sănătoşi). Portretul, acceptat astfel, are însă prea multe ocupaţii biologice şi vânătoreşti înainte de o luptă. De o răzbunare a tatălui ucis, de aşteptare contemplativă, prea contemplativă, a lui Marus şi al grupului său – probabil perceptori romano-dacici, războinici romani, cei drept, de pedepsit pentru violenţa lor de cuceritori ai Daciei.

În intenţia de a-şi hrăni luptătorul dac pentru răzbunare, pentru o luptă grea, scriitorul Dan Starcu face risipă de imaginaţie, descriind ocupaţia de vânător a unui dac; vânător de iepuri, dar şi de urşi: cu iepurele hrănindu-l, cu blana de urs, învelindu-l şi…rănindu-l cu o rană lungă cât braţul stâng. Mai mult, încălecându-şi armăsarul, bidiviul, calul – cam toţi la fel, şi cei încălecaţi de aşteptaţi şi cel încălecat de Lexis.

Tot în grabă, unele detalii sunt grăbit descrise şi ne-bine-venite în ansamblul scenografic: Ceilalţi veneau destul de repede. Erau patru. Cel care-i conducea purta un coif lucitor şi o apără-toare metalică (?).

Călărea un bidiviu sur, viguros. Doi războinici, cu pieptare de alamă şi cu părul în vânt, veneau după el, iar ultimul, în cămaşă albă, purta suliţa în mână (care mână?) iar în spate era apărat de scutul său rotund.

Indefinită, această unitate războinică, cade în supra-eterogenitate. Nici subunitate a unei legiuni, nici hoardă etnic-eterogenă. Bine sunt alese, formulate, numele Marus (luptător), Lexis (înfăptuitorul de dreptate), Arht (aprigul-posibil).

Tot în exces imaginar, ori raţional-voit, cade scriitorul, înarmându-l pe Lexis cu toate armele pe care le aveau cei patru duşmani ai lui la un loc. Cam în felul înarmării unui cavaler medieval într-un turnir. Ca strategie chiar, lupta dacului împotriva romanului nu era frontală ci prin surprindere, nu la rădăcina unui pod ci în pădurea prin care ar fi trebuit să treacă vrăjmaşii dacului Lexis.

Dar scriitorul, prozatorul – în special – îşi asumă riscuri descriptive, analitice, semantice, proprii scopului final al descrierii. Al naraţiunii şi dinamizării ei spre izbâna dramaticului: veridic-relativ, concesiv, conex totuşi. Riscuri ce nu împietează decât în plan analitic, critic, expunerea sa epică.

Dan Starcu, sub această logică concesivă, scrie, trăieşte în scris (în mod cert nu din scris ) istoria unui popor inferior-moesic, dar mesianic prin sarificiul lui.

Ce cu mare dragoste de străbuni ne este înfăţişat (acest sacrificiu) de un cunoscător, de un eliberator de prejudecăţi naţionale şi naţionaliste, în Întemeierea.

Ca un pilot al aeronavelor – genuri literare, Dan Starcu, fraternizează cu scriitorii S.F. (Ordinul Galactic) cu piraţii fără istorie (Istoria pirateriei) ori cu faraonii timpului frumos călcat în peniţă (Secretul piramidei) cu limba engleză a argumentaţiei attractive (Attractive English) dovedindu-ne frăţia sa literar-artistică în contemporaneitate.

ALTE REFERINTE CRITICE:

" Revista AMFITEATRU, nr. 10, 1988, POSTA REDACTIEI ( Atelier), Constanta Buzea:

Pt. Dan Starcu

Prezentam mai jos, cu cateva modificari, ceea  ce poate fi, ceea ce este, iata, una dintre frumoasele dumneavoastra poezii:

Turnul

 

Vino in turnul cel vechi

Sa ascultam pasii serii

Peste somnul violetelor creneluri

Sa deschidem usa-n taina, cu inelul.

Scara, tresarind de-amintiri, ne va duce

Unde indragostitii pazesc cerul

.Din inaltimi vom privi veacuri

Vremea cavalerilor si a voievozilor

Heraldica pietrelor, iar luna o vom atinge

Cu degete de argint

Vantul si codrul fosnind

Purta-vor legende, purta-vor secrete.

 urmari-vom stele prin curgerea norilor

Lungi corabii plecate catre nefiinta

asculta-vom batand aripile serii,

Doi castelani izgoniti peste veacuri

De taina iubirii. "

 

REFERINTE CRITICE 2

Le 07/05/2013

DAN STARCU :’Probabil, o picatura de apa dintr-un ocean, cercetata asa cum se cuvine, ofera  multe date asupra intregului, asupra oceanului. La fel si o stea—o singura stea-- este graitoare despre cerul ei. Iar o caramida spune multe despre zidul din care face parte. Tot asa stau lucrurile si in lumea cuvintelor. Sigur, cateva pagini sunt in masura sa dea seama asupra intregului. Dar, sa stabilim, este o proba foarte dificila aceasta la care, iata, ne supuneti si pe noi: citind un capitol sa ne facem o idee asupra intregului edificiu romanesc ("INTEMEIEREA"), un proiect atat de ambitios, in doua volume, despre anii domniei lui Basarab I. Ce va putem spune, dupa lectura: apreciem efortul de documentare, este de remarcat vibratia patriotica a incercarii dv. epice, iar  paginile sunt bine scrise. Poate veti avea taria sa duceti la capat romanul. Succes !” ( VAMESUL, Posta  Redactiei, Revista  RAMURI nr. 9, 1989 )

 

 

 

DAN  STARCU

INTEMEIEREA

 

Cu Dan Starcu speram sa ne mai intalnim. E un tanar scriitor care musteste de talent, viguros si stapan pe stil, dificilul stil al romanului istoric. A scrie “roman istoric” ma duce cu gandul  la  aforismul ironic al  lui Eminescu: “E usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune…” Tocmai ca vrei sa SPUI ceva  printr-un roman istoric, se cere, pe langa inspiratie, un incomensurabil travaliu. Trebuie sa ramai fidel spiritului, cu majuscule sau fara, care adia in epoca in care iti plasezi actiunea.

Cronicile sunt niste cruci de lemn care au supravietuit veacurilor. In ele ne regasim o stramosie lapidara. Un nume.  Un an. O spiritualitate. O geografie a spiritului, ca fiintare din neam si spre neam.  Pentru cei de acelasi neam, crucea cronicii, sau cronica crucii, e suficienta in lapidarul ei. Spune destul. Nu e nevoie de imaginative “infloritoare”, ca sa te transpui in vremea veacurilor trecute, pentru ca esti ACASA, in neam, esti parte din el. Trecut si viitor al lui.

Dan Sta rcu are un SPUS pe care vrea sa-l rosteasca. De ce se opreste tocmai in vremea lui Basarab cu “Intemeierea”? Privind istoria de sus, nu ca o decurgere de evenimente, ci ca pe o algebra a necunoscutelor, observa rascrucea  la care neamul romanesc putea sa intre in neant  asa cum au disparut atatea neamuri si culturi de pe pamant.

Dan Starcu vine cu o teza. SPUSUL lui este ca : “daca Basarab ar fi pierdut razboiul cu Ungaria, azi tara noastra n-ar fi existat, caci evul mediu a cunoscut atatea popoare ce au pierit, neputand supravietui in afara unui stat provizoriu…”( pag. 343).

Si Dan Starcu SPUNE, adica afirma, suspensia noastra intre nirvanic si etern printr-o INTEMEIERE.

Basarab Voda reuseste, prin inrudire sau sabie, sa stapaneasca tinutul de la Carpati la Dunare. Aici autorul spulbera teoria “descalecarii din Fagaras”. Basarab era un om al pamantului care ii oferise lumina nasterii.

Ungurii, care devenisera un pericol pentru popoarele din jur, trec printr-o criza, prin moartea Regelui Andrei  III, in 1301, cu care se stingea dinastia arpadiana. Pretendentii la tron vor termina “jocul de sah”, dupa varsarea de sange, cand va iesi invingator Carol Robert de Anjou, in octombrie 1307.

In 1330 Carol Robert porneste razboi impotriva lui Basarab. Armatele acestuia erau immense ca numar si fara egal in pregatire militara. Mandria si dispretul acestuia pentru “vlahi” ducea la apogeu  betia ungurilor c a ura impotriva romanilor. Pe Basarab, care e “pastoral oilor sale”, declara Carol Robert in megalomania lui, “il voi scoate afara de barba din ascunzisurile lui”.

Ce romaneasca prezentare, fidel cronicii, face Dan Starcu pregatirii de lupta a inteleptului Voievod. Apoi…Posada. Paginile lui Dan Starcu dau viata “Cronicii pictate de la Viena”. Si apoi succesul umilirii celei mai formidabile armate de niste tarani ce-si iubeau pamantul si voiau sa traiasca liberi.

Dan Starcu se transpune trup si suflet, ca scriitor, in vremea Intemeierii si prin talentul lui reuseste sa capteze atentia cititorului atat de mult ca este imposibil, ca dupa cateva pagini de lectura, sa te desprinzi de carte, citind-o cu placere, curiozitate, tensiune, suspensie, dintr-o rasuflare, pana la final.

Un merit al autorului este de a refuza orice cliseu, a-si cauta  drumul propriu prin originalitate. Incordarea de a reda cat mai real situatii, aventuri si personaje cat mai vii, mai omenesti posibil, poate duce la un mare success al cartii, care e pandita de riscurile “realismului”. Sa nu uitam, scriitorul este un preot al cuvantului. Rostul lui nu este a semna o carte, ci al inginerului de suflet care prin scrisul lui ofera pamanteanului o harta a cerului.

Scriitorul de roman istoric reproduce in fresca numai ce este essential, iar daca se opreste la detalii de “umbra” atunci trebuie sa gaseasca si un echilibru in realizarea personajului pozitiv.

La a doua editie, Dan Starcu cred ca o sa mai retuseze din realismul instinctelor, accentuand cum se facea si educatia tinerilor ca viitori voievozi: citit, scris, stiinta, arta, diplomatie,filosofie, teologie etc. Sa nu uitam ca la  fiecare curte de domnitor, de rege, de imparat, locul de cinste il aveau sfetnicii, luminatorii. Primatul spiritului.

“Intemeierea” este un minunat inceput de fresca a neamului nostrum. Asteptam viitoarele carti.

DUMITRU  ICHIM, CUVANTUL ROMANESC,  1992.

 

 

Exile de l'Univers, Science Fiction

Le 08/04/2010

Pag. 3 Pag. 2 Dan Starcu en France, 2008 Pag 4. A suivre... Pag. 1

Pag. 3
Pag. 3 

Ce roman présente une confrontation entre civilisations situées à des niveaux différents d’évoluation. Les héros du livre, Tav, Hev, Mary, Olga, Elvis, Ian essayent de s’adapter aux lois étranges de la galaxie La Voie Lactée. Tav et Hev réussissent, incroyablement, avec leur vieux vaisseau cosmique de type V.S., à s’évader de l’Univers Circulaire et du pouvoir du maléfique Empereur Rouge, qui térrorise touts ses sujets. Dans notre univers, au bord du navire Orion, le professeur Xiobèr fait deux bizarres expériences pour démontrer ses théories sur les mutations génétiques, mais les résultats sont tout à fait contraires à ses hypothèses. Cela ménera au contact avec d’autres êtres cosmiques et aux grands risques pour les membres de l’équipage du navire, qui se trouvent impliqués dans des guerres qui ne les regardent pas. Des nombreuses aventures entraineront les équipages du V.S et de l’Orion sur des planètes bisarres et dans des systèmes stéllaires inconus. Des étranges dangers menacent sans cesse les astronautes.Deux civilisations différentes, alliées, vaincreront, après des grands sacrifices, la tyranie que terrorise l’Univers Circulaire. 1. Les moteurs tachéoniques fonctionnaient à leur capacité maximale. Quelques gouttes de sueur brillaient sur le front du Commandant. Huit vaisseaux de type R.Y. les pourchassaient. Leur chance de survivre à un pareil attaque était une à un million. --On deviendra de la poussière stéllaire, disa l’homme. Tu n’as pas des tels problèmes, n’est-ce pas, mon gros ? ajouta-t-il en s’adréssant au robot sphérique qui se trouvait dérrière lui et qui vérifiait toutes les coordonnées utiles du vol. --Avec un tel pilote, il est normal de devenir de la poussière stéllaire, lui répondit la machine. Si les navires impériales ne nous désintégrent pas, alors nos moteurs vont exploder. --Qu’est-ce qu’on peut faire avec un vaisseau de type V.S. ? demanda étonné l’homme. On voit bien que leur vitesse est supériore à la notre. --Avez-vous gelé le temps ? --Oui, mais c’est inutile. Ils ont le bloc antiopérationnel. --Alors tu n’as plus rien a faire, Hev. Tu peut boire un tonique et laisser le destin à faire son dévoir, sourit le deuxième homme. --Bons à rien ! Cédez-moi la commande ! --A toi, mon vieux tas de fer rouillé ? Ça suffit ! Peut-être je suis impuissant, mais pas idiot ! --Le jet « superstring » va nous détruire au niveau soubnucléaire. Nous n’auront pas le temps de sentir la mort ! --Mais il fait reconnaitre, Tav, que c’est une mort facile. Nous ne souffront pas comme nos amis torturés par les Services Spéciales...Rob et ses hommes ont péri dans des châtiments terribles. --Il avait raison, le vieux Dadd. On ne peut pas s’évader de l’Univers Circulaire. --Assez ! le robot dit-il. Ne vous lamentez plus comme ça ! Laissez-moi conduir le vaisseau ! Notre bouclier contre les radiations peut ceder d’un momment à l’autre car la force alpha nous frappe sans cesse depuis une minute. --Veux-tu te taire, tas de fer rouillé ! Est-ce que tu ne vois pas qu’on ne peut pas leur échapper ? Avec ce V.S. du huitième décennie, le seul qu’on a reussi de prendre, on n’a aucune chance de survivre à leur attaque. --Tu es orgolieux et insolent, Hev. Je vais vous sauver. --Toi ? Un vieux robot dépassé ? --Tu n’es qu’un fou. Les R.T. nous ont détruit déja deux de nos quatre moteurs. Il faut passer dans des autres dimmensions. C’est notre seule chance de leur échapper, car dans le space physique banale nous leur sommes, très clairement, inférieurs. --Qu’est-ce tu veux dire ? --Je fait partie des robots Y.V. --Et ? --Tu ne connais rien, j’en suis sur ! Seulement trois robots ont été construit de ce type. Nous avons un niveau d’intéligence plus élevé qu’aucune machine qu’existe. Mais notre intéligence est instabile et, parfois, incontrôlable. --Donc tu deviens fou ? Je ne m’étonne pas. --Ecoute-moi, Hev. Je connais les codes des Temples. --Comment ? Les éxtraordinaires contructions élevés d’avant le Premier Empire ? Mais personne ne connait aujourd’hui comment fonctionnent-ils. Je n’ai jamais vu un Temple. Ce sont des sécrets pour nous. --C’est votre seule chance. En plus, je peux vous porter dans les univers antropiques et pas dans les formes bizarres. Sans moi, la possibilité d’atteindre dans une monde antropique serait moins d’une a un milliard, donc zéro. --Tu m’as convaincu, Y.V. Tu es un génie. Prends la commende et passes à l’action ! Plus vite, nous sommes cernés ! --Bien, mais je ne peux pas vous garantir le retour. --Tu nous garantis le vie ? C’est assez. Les deux hommes esperaient à nouveau. Le robot se couplait au systeme spécial que déclanchait le phénomen sauveur Le pilotes de l’Empire Rouge n’en croyaient à leurs yeux. Leur proie avait disparu. Les moniteurs épitropiques étaient maintenant vides. Le transfère des masses s’était déroullé parfaitement et n’avait laissé aucune trace.

 

TIME MAZE (SF Short Story)

Le 22/07/2010

Page 4 Page 3 Page 2 Page 5

Page 4
Page 4 

By Dan Starcu

There was a tough contact of the spaceship against the soil and we felt it even if we were sunk in the comfortable armchairs. The vibrations were fading slowly when Tom got off his helmet and made the victory sign.

 

“That was easy enough”, I said.

 

“Do you think it’s easy to put this toy on a chosen spot?” he asked. ”Have you ever tried to land with a ship  this way?”

 

“I reckon you are right. And now? What must we do?”

 

“Standard proceedings for zero degree areas,” answered he and my face betrayed my disappointment. ”Did you expect some thing else?”

 

“Maybe not, but I guess that these proceedings had been used also by the crews of the three ships that had landed here, on Mega, before us and never come back.”

 

I shrugged my shoulders and I saw through the window the sensors that spied carefully the soil and the air around our spacecraft.

 

At once I leaped from the armchair and looked more attentively at a certain spot. It was not an impression! Just before us, partly hidden by the dust and the sand of the plateau there were some human feet prints!

 

‘Incredible,” said Tom when he saw the same thing. “I must tell this to our mates waiting for us in the spatial station.“

 

“We are lucky, my friend. The fortune led us just to the feet prints of our men.”

 

“But what is this?” Tom asked.” The communications with our spatial station are cut off! Furthermore, the spatial station can’t be seen now on our screens!”

 

“Why are yelling like this? Do you thing I can fix these old devices aboard our ship?”

 

But what had really happened? Was it just a technical damage? Or a magnetic storm?

 

“It seems we have problems even before starting our journey on this planet, but we have no time to lose. What are the data sent by the sensors?”

 

“Enough air to respire and it has a good composition. Higher pressure than on Earth, 120 per cent. 80 per cent oxygen and no nitrogen. Temperature : 27 C degrees. No danger of radiations in the area.”

 

“That’s perfect, my friend! Stay here to play with these toys and I’ll go to see where these feet prints lead.”

 

“But you will get outside without a protective suit?” asked he.

 

“I must trust the data we received from the sensors. If we don’t trust our technical devices, we simply can’t be astronauts.”

 

A minute later, with my equipment and provisions I was trotting on the unknown planet soil. The sensors had been right. Their data were perfect.

 

A quarter an hour later I found myself on the top of a little hill. I made signs to Tom. Getting down from there on the other side of the hill, I could no more see our ship.

 

The scenery changed at once. In front of me there was now a little river with mauve water and red plants on its banks. I picked up some of those odd plants to be studied on Earth.

 

Suddenly I heard in my helmet the voice of my mate. “Warning! Come back quickly! A strange thing takes place here…”

 

Then I heard nothing. There were too many noises to listen the rest of the message.

 

“Tom! Tom!” I cried in the device.

 

I felt a strange fear. I headed to the top of the hill. On the other side of that hill I had left our spacecraft. Of course, our expedition did not start brightly. However, all the missions Tom and I took part in had begun the same way. My mate had the talent to get involved in very strange situations. When I had left the ship I had ordered him to stay aboard and to go nowhere.

 

When I got on the top of the hill, I could not believe my eyes. First of all, I thought that I used a different path to return. But this was impossible because I had come back on my own feet prints.

 

There was an amazing picture in front of me. There was no trace of our ship, of the plateau we had landed on, of the scenery seen before. In front of me a sea of violet waters was stretching out. I saw no waves.

 

I stayed there for a moment and I thought about this situation. If indeed I had come back on the same path, then I had got mad. Such a changing of the scenery could not be real.

 

“Tom! Answer me, Tom !” I continued to yell.

 

The situation was very grave. Maybe Tom was in danger and I was wandering far from him. That was why I went back to the little river on which banks I had picked up the odd plants. Starting from there, I headed again to the spot where our ship had to be. But I made the same experience three times and the result was the same: I arrived on the shore of the violet sea.

 

Soon the darkness came down on those sites.” Too quickly the night came”, thought I, and I succeeded to activate my device for seeing through the darkness. The Z.X.-5 star, the local sun, had already disappeared in the sky.

 

I felt tired, but I continued to walk on the hills around me, hoping to find our spacecraft.

 

Fortunately I looked at the sky. The spatial station could not be seen above me. Normally it had to be a bright red point in the sky. I couldn’t explain why I didn’t find it there, among the stars.

 

I noticed another surprising fact. The stars had changed their positions on the firmament. But until I could notice all these odd things, it was dawn again. The night had lasted only for a half an hour!

 

I was puzzled. The night, on the Mega planet, had to last for more then fifteen hours, as far as I knew. Had the computers misinterpreted the data? Hard to believe such a thing.

 

And what had happened to Tom? He and our spatial ship had disappeared leaving no trace. My whole hope was based now on the gun I got at my hip. Too many odd facts happened on Mega.

 

I reached a known site. It looked like the plateau we had landed on in the beginning. Unfortunately no human traces could testify this presumption. Everything seemed untouched since thousands years ago.

 

“Help! Help!” suddenly I heard Tom’s voice in my helmet.

 

Then nothing. Nothing at all. I was terribly puzzled. The violet sea had disappeared and such a fact complicated the situation.

 

Hovering on the large plateau I found again the strange feet prints which I had followed in the beginning. This was a clear proof that we had landed on that spot and that the weird situation was not only in my mind. I walked again and got on the top of the hill and then I arrived to the little river.

 

The feet prints could be seen going farther on. I followed them and I arrived at a cubic rocks wall. What kind of beings had built it? What were they looking like?

 

Soon after this, an odd object appeared at a certain distance. I looked at it through a special optic device and I felt happy. It was one of the three spatial ships which had disappeared on Mega before we landed here.

 

I started running to it. When I got near it, I was exhausted. I was ready to defend myself by using my gun in case of danger. The ship was half covered by the sand, as it stayed on that spot since thousands years ago. The door was opened. I wanted to get in, but the darkness inside the ship stopped me. Outside, the paint faded, but I still could see some letters: NUS.

 

“It must be URANUS, commander Johnson’s spacecraft,” I thought and I entered the ship.

 

Inside, the sand had also covered many things: the board, the computer, the armchairs. I startled. Helped by my optical device, I could see a human body seated on an armchair. The man wore an astronaut suit. On his shoulders, I saw military signs. He was a commander. He didn’t move. I was worried because he made no gestures. I looked through the glass of his helmet. Suddenly I startled horrified. I had seen a skull.

 

I was puzzled and breathless. I leaned on an armchair.

 

“My God! What happened here ?”

 

I noticed a red signal and heard an exhausted voice telling, “Man, you are unlucky. This planet is a time maze. Events don’t succeed each other from the past to the future, like on Earth, but take place hazardously, in leaps. There is a very small chance to see again your mates, but you must hope… hope… hope…”

 

The device was damaged. In that moment I felt I was exhausted. I seated near commander Johnson. When I put my hand on my face, I felt a long beard. It was a white one…

 

“You must hope…hope…hope…”

 

I wanted to sleep on the armchair. It seemed to me that my body was made of lead.

 

But I startled. In the sky I saw a bright object, with flames around it. “What is this?” thought I. I got up difficultly and came out of the ship. I was ready to use my gun.

 

I looked attentively to the landing object. It was a spatial ship. Suddenly, I felt dizzy. It was our spacecraft! I started running to it. When I got near it, its door was opening and I getting out of it.

 

“Get back! Get back!” I cried at myself.

 

“Who are you, old man?” asked the other one.

 

He looked carefully at me and startled.

 

“You?”

 

I put my hand on his shoulder and pushed him inside. Surprised, Tom took his gun, ready to use it. “Who are you?” he yelled to me. Then he petrified with amazement. He recognized me.

 

“You still see the spatial station on your screens!” said I.

 

“Of course,” Tom told me, without understanding my happiness.

 

“Then take off at once!” ordered I.

 

“But we must find out why three ships had disappeared here…”

 

“I know this. I know everything. Take off at once!”

 

A blaze followed and the spatial ship began to fly. Would it escape from that planet?

 

“You must hope…hope…hope…”

 

 

     The End